Senator Ninel PEIA: AEP vrea sa fie și arbitru, și judecător! Arbitrul alegerilor vrea să hotărască cine intră și cine mai rămâne pe teren!

L-am citit cu atenție, articol cu articol. Și spun de la început, nu contest nevoia de transparență a partidelor, nu contest controlul finanțării lor, nu contest obligația partidelor de a respecta Constituția și legea, dimpotrivă. Dar tocmai pentru că vorbim despre democrație trebuie să înțelegem o diferență fundamentală. Una este să controlezi legalitatea activității unui partid și cu totul alta este să dai unei autorități administrative puterea de a controla însăși existența lui.

Aici începe problema. Și nu este problema unui partid, nu este problema PACE, nu este problema mea, este problema oricărui român care, astăzi sau peste zece ani, ar putea spune, nu mă mai reprezintă nimeni și vreau să construiesc o alternativă politică. Pentru acel cetățean trebuie să existe o ușă deschisă către democrație, nu o vamă administrativă. 

Proiectul începe aproape impecabil. La art. 1 ne spune că partidele politice sunt persoane juridice de drept privat, rezultate din libera asociere a cetățenilor. Și mai spune ceva extraordinar de important, organizarea și funcționarea partidelor se întemeiază pe libertatea de asociere, pluralism politic, legalitate, transparență și control judecătoresc. 

Perfect, țineți minte ultimele două cuvinte, CONTROL JUDECĂTORESC. Pentru că, după ce proclamă principiul, proiectul începe să construiască un mecanism în care centrul de greutate se mută tocmai de la judecător către Autoritatea Electorală Permanentă și aici trebuie să fim foarte atenți. 

AEP este o instituție indispensabilă democrației electorale. Trebuie să organizeze și să supravegheze procesele electorale potrivit competențelor sale, trebuie să controleze finanțarea partidelor și a campaniilor în limitele legii, trebuie să asigure respectarea regulilor jocului electoral. Dar tocmai aici este cheia, AEP este arbitrul jocului, iar arbitrul nu trebuie să ajungă să decidă cine are voie să existe ca jucător. Numai că proiectul începe să pună în mâna aceleiași instituții, piesă după piesă, exact un asemenea mecanism.  

Mai întâi, AEP verifică și rezervă denumirea integrală, denumirea prescurtată și semnul permanent al viitorului partid. Tot proiectul prevede că măsurile necesare aplicării acestei proceduri se stabilesc prin hotărâre a AEP.

Ajungem la înregistrarea partidului. Aici proiectul introduce o construcție juridică pe care eu o consider profund discutabilă. Articolul 47 spune că cererile de înregistrare sunt analizate de niște așa-numite „completuri” formate din câte cinci membri, desemnați dintre angajații Autorității Electorale Permanente. Recitiți, „Completuri”, dar completuri formate din cine? Din judecători? Nu. Din magistrați? Nu. Din cinci angajați ai AEP.

Nu contest competența profesională a niciunui angajat al Autorității Electorale Permanente, nu despre oameni discutăm, discutăm despre instituții. Într-un stat de drept, cuvintele au sens. Un funcționar public nu devine judecător pentru că legea îi așază activitatea într-un „complet” și nici o procedură administrativă nu devine jurisdicție independentă doar pentru că îi împrumutăm vocabularul instanțelor.

Mai mult, această structură desfășoară ședințe publice, analizează cererea, primește intervenții, verifică documente, poate solicita completări și întocmește un raport prin care propune admiterea sau respingerea cererii. După care vine art. 49. Autoritatea Electorală Permanentă se pronunță prin hotărâre asupra cererii de înregistrare a partidului. Aici nu mai vorbim despre arhivare, nu mai vorbim despre completarea unui registru, nu mai vorbim despre o verificare pur tehnică, vorbim despre poarta de intrare în competiția politică. 

Da, proiectul prevede posibilitatea unei plângeri la Curtea de Apel București. Este o garanție și trebuie spus corect, dar problema de principiu rămâne. Instanța nu mai este cea în fața căreia se naște procedura de recunoaștere juridică a partidului. Ea ajunge să controleze ulterior hotărârea unei autorități administrative. Este o schimbare de filosofie instituțională. 

Și lucrurile nu se opresc aici, AEP va administra Registrul partidelor politice, Registrul alianțelor politice și Registrul altor forme de asociere. În sine, administrarea tehnică a unor registre de către AEP poate fi discutată și chiar justificată, dar trebuie privit întregul tablou, nu fiecare atribuție izolată. Pentru că aceeași autoritate care participă decisiv la intrarea partidului în sistem va primi și alte puteri, iar aici ajungem la articolul care ar trebui să pună pe gânduri orice democrat, indiferent de partid.

Articolul 56 alin. (7). Dacă anumite modificări ale partidului nu sunt comunicate AEP sau sunt respinse definitiv, iar partidul acționează în baza lor, proiectul spune textual că „Autoritatea Electorală Permanentă dispune dizolvarea partidului politic”, considerând că scopul sau activitatea acestuia au devenit ilicite ori contrare ordinii publice.

Opriți-vă puțin asupra acestei propoziții, nu „sesizează instanța”, nu „solicită dizolvarea”, nu „transmite situația Ministerului Public” ci AEP DISPUNE DIZOLVAREA PARTIDULUI. Asta nu mai este contabilitate electorală, nu mai este verificarea donațiilor, nu mai este monitorizarea campaniei, este sancțiunea supremă care poate fi aplicată unei organizații politice, încetarea existenței sale.

Articolul 62 enumeră situațiile în care un partid se dizolvă, inclusiv atunci când scopul sau activitatea sa devin ilicite, când urmărește alte scopuri decât cele statutare ori în cazul inactivității constatate de AEP. Apoi vine articolul 64 și aici lucrurile devin și mai serioase.

În cazurile respective, AEP, „se poate autosesiza sau poate fi sesizată de orice persoană interesată și se pronunță prin hotărâre”. Din nou, se autosesizează, instrumentează, se pronunță. Iar în arhitectura generală a proiectului vorbim despre aceeași instituție care intervine în procedura de înregistrare, administrează registrul și deține competențe de control și sancționare.

Articolul 69 completează tabloul. O serie de încălcări administrative sunt sancționate cu amenzi cuprinse între 20.000 și 80.000 de lei, iar constatarea și aplicarea sancțiunilor sunt făcute de împuterniciții președintelui AEP. Iar articolul 70 spune, sec „În aplicarea prezentei legi, Autoritatea Electorală Permanentă adoptă hotărâri.”

Acum puneți toate piesele pe aceeași masă, nu separat, împreună. AEP verifică și rezervă identitatea partidului, angajații AEP sunt organizați în „completuri” care analizează cererea de înregistrare, AEP hotărăște asupra înregistrării, AEP administrează registrele, AEP controlează, AEP sancționează contravențional, AEP se poate autosesiza în materia dizolvării, AEP se pronunță prin hotărâre în cazurile prevăzute de proiect și există situația expresă în care AEP „dispune dizolvarea partidului politic”. Asta este problema, nu fiecare atribuție privită separat ci concentrarea lor în mâna aceleiași autorități administrative.

Iar la finalul proiectului aflăm că Tribunalul București trebuie să predea AEP registrele, evidențele, dosarele administrative, documentele, arhiva, bazele de date și celelalte informații aferente registrelor. Procedurile deja începute rămân la Tribunal, însă cererile adresate după intrarea în vigoare sunt direcționate către AEP.

Cercul se închide și de aceea întreb public. De ce? Ce problemă atât de gravă a democrației românești justifică mutarea unei asemenea puteri asupra vieții juridice a partidelor către o autoritate administrativă? Unde este demonstrația că instanțele reprezintă problema? Unde este necesitatea? Unde este analiza riscurilor? Și, mai ales cine îl controlează pe arbitru atunci când arbitrul începe să decidă asupra existenței jucătorilor?

Să nu ne ascundem după cuvinte tehnice, partidele politice nu sunt SRL-uri, nu sunt cluburi sportive, nu sunt societăți comerciale cărora o autoritate le eliberează o autorizație de funcționare. Partidele sunt unul dintre instrumentele prin care cetățeanul participă la exercitarea puterii politice. De aceea Constituția României spune că pluralismul este o condiție și o garanție a democrației constituționale. Nu este o podoabă constituțională, este o limită pusă puterii și aici apare pericolul cel mai mare.

O asemenea arhitectură nu îi sperie în primul rând pe cei mari. Partidele mari au departamente juridice, au contabili, au personal, au sedii, au infrastructură, au oameni care urmăresc fiecare termen și fiecare Monitor Oficial. O asemenea arhitectură îi poate lovi în primul rând pe cei mici. Pe partidul nou, pe partidul local, pe grupul de cetățeni care încearcă să transforme o idee într-o alternativă politică, pe oamenii care nu au încă sute de angajați, milioane de lei și armate de avocați. 

Iar o democrație nu se măsoară după cât de confortabil funcționează partidul aflat la putere. Se măsoară după cât de liber poate apărea partidul care încă nu există. Aceasta este proba adevărată. Eu nu vreau o AEP slabă, vreau o AEP puternică acolo unde trebuie să fie puternică, care să urmărească banii negri, să controleze finanțările ilegale, să sancționeze fraudele electorale în limitele competențelor legale, să asigure reguli egale, să apere corectitudinea alegerilor.

Dar există o frontieră pe care o democrație trebuie să o păzească. Arbitrul alegerilor nu trebuie transformat în stăpânul competitorilor electorali. Pentru mine principiul este simplu, administrarea Registrului partidelor poate fi administrativă, controlul finanțării poate fi administrativ, verificările tehnice pot fi administrative.

Dar când vorbim despre dreptul unei formațiuni politice de a exista sau de a înceta să existe, judecătorul nu trebuie împins în plan secund. Pentru că astăzi poate fi partidul care nu ne place, mâine poate fi partidul nostru, iar poimâine poate fi partidul pe care încă nu l-a înființat nimeni.

Legile democratice nu se scriu pentru prieteni se scriu tocmai pentru momentul în care instituțiile ajung în mâna celor în care nu avem încredere. De aceea spun răspicat, AEP trebuie să fie arbitrul alegerilor, nu stăpânul partidelor. Și mai spun ceva, arbitrul nu poate da permisul de intrare pe teren, să participe la stabilirea procedurii, să sancționeze jucătorii și apoi să ajungă să decidă cine mai rămâne în competiție. 

Dacă România dorește o reformă reală a legislației partidelor, sunt primul care susține discuția. Transparență? Da. Controlul banilor? Da. Democrație internă? Da. Răspundere? Da. Digitalizare? Da. Dar concentrarea puterii administrative asupra existenței partidelor? Nu. 

Pentru că între ordinea democratică și ordinea administrativă există o diferență fundamentală. Într-o administrație, cetățeanul trebuie să se conformeze instituției. Într-o democrație, instituțiile există pentru ca cetățeanul să poată fi liber inclusiv să conteste puterea și să construiască alternativa la ea, iar partidul politic este unul dintre instrumentele acestei libertăți. De aceea această discuție abia începe.

Cum poate fi sufocat un partid mic fără să fie interzis?!

Am scris mai sus despre marea schimbare ascunsă în proiectul noii Legi a partidelor politice, concentrarea unei puteri uriașe în mâna Autorității Electorale Permanente. Acum vreau să cobor din teoria instituțională în viața reală.

Să presupunem că ai trecut de prima poartă, ai partid, ai oameni, ai statut, ai program, ai un sediu, ai câteva organizații în țară. Nu ești PSD. Nu ești PNL, USR sau AUR. Nu ești un partid cu infrastructură construită în decenii, departamente juridice, contabili, personal administrativ și resurse financiare considerabile.

Ești pur și simplu un partid mic. Poate ai 500 de membri, poate ai 2.000, poate ai 10.000, poate ai câțiva aleși locali, poate încă nu ai niciun parlamentar. Dar ai un lucru pe care Constituția României ar trebui să-l protejeze cu sfințenie, dreptul de a încerca, dreptul de a crește, dreptul de a convinge, dreptul de a pierde alegeri și de a încerca din nou, dreptul de a exista chiar dacă nu ești încă suficient de mare pentru a speria pe cineva. 

Aici trebuie judecată o lege a partidelor, nu după cât de ușor o poate respecta un partid cu milioane de lei în conturi ci după cât de rezonabil o poate respecta un grup de cetățeni care construiește o alternativă politică. Și tocmai aici proiectul ridică o problemă uriașă. Pentru că poți distruge pluralismul fără să scrii nicăieri „partidele mici sunt interzise”. Este suficient să le pui în spate aceeași birocrație pe care un partid mare o duce cu un departament întreg, este suficient să transformi fiecare greșeală administrativă într-un risc, este suficient să scurtezi termenele, este suficient să mărești amenzile, este suficient să transformi organizarea politică într-un concurs permanent de conformare birocratică.

Și apoi poți spune liniștit, „Toată lumea este egală în fața legii.” Formal, da. În realitate, nu. Pentru că o amendă de 80.000 de lei nu înseamnă același lucru pentru toată lumea. Un termen de trei zile nu înseamnă același lucru pentru toată lumea. O obligație de raportare nu costă la fel pentru toată lumea. Un partid mare primește o solicitare administrativă și o transmite departamentului juridic. La un partid mic o primește președintele sau secretarul general sau contabilul care vine două zile pe luna sau un coleg care după opt ore la serviciu deschide laptopul seara și încearcă să țină partidul în legalitate. Pe hârtie sunt egali în viața reală, unul are o instituție, celălalt are câțiva oameni. 

Și acum să citim proiectul. Articolul 9 stabilește că partidul trebuie să aibă adunare generală, organ executiv, comisie de arbitraj și organ de control al gestiunii, până aici putem discuta. Numai că proiectul cere aceste structuri la nivel central și la nivelul organizațiilor teritoriale. Cu alte cuvinte, nu este suficient să ai un mecanism democratic și de control la nivelul partidului. Începe multiplicarea, organizație după organizație, structură după structură, funcție după funcție, document după document. Pentru un partid mare, poate părea firesc, pentru unul mic înseamnă oameni, timp, evidențe, procese-verbale, alegeri interne, mandate, actualizări și riscuri permanente de neconformitate.

Și mă întreb, de ce trebuie statul să construiască organigrama partidului? De ce nu este suficient să impună câteva principii fundamentale, democrație internă, control financiar, dreptul membrilor la apărare și să lase partidului libertatea să decidă prin statut cum se organizează? Un partid cu 500 de membri trebuie să aibă aceeași arhitectură administrativă ca unul cu 500.000? Unde este proporționalitatea? Unde este autonomia asociativă?

Dar mergem mai departe. Articolul 14 stabilește că persoanele aflate într-o gamă largă de funcții de conducere și control sunt alese prin vot secret, pentru mandate care nu pot depăși patru ani, iar interimatul nu poate depăși șase luni. Nu discut aici necesitatea democrației interne, este normal ca un partid democratic să aibă reguli democratice. Întreb altceva, cât de adânc are voie statul să intre în statutul unei asociații politice private? De ce durata mandatului nu poate fi stabilită de membrii partidului? De ce patru ani și nu cinci? De ce șase luni și nu nouă? Cine a demonstrat că un partid cu mandat statutar de cinci ani este mai puțin democratic decât unul cu mandat de patru? Democrația internă este un principiu, organigrama impusă de stat este altceva. 

Ajungem la articolul 15. Hotărârile interne pot fi contestate în instanță, în termen de 15 zile. Iar proiectul permite accesul la instanță fără ca procedura internă de arbitraj să fie obligatoriu parcursă mai întâi. Din nou, dreptul membrului de a merge la justiție trebuie protejat. 

Dar gândiți-vă la efect. Un partid cu organizații în 30 sau 40 de județe poate ajunge să gestioneze litigii răspândite în întreaga țară pentru conflicte care, într-o primă etapă, ar fi putut fi soluționate prin mecanismele statutare interne. Cine suportă costurile? Cine angajează avocații? Cine urmărește termenele? Partidul mare are departament juridic, partidul mic are telefonul președintelui.

Și încă nici nu am ajuns la partea cu adevărat spectaculoasă. Trei zile. Acesta pare să fie unul dintre numerele preferate ale proiectului. Articolul 68 obligă partidele să depună la AEP documentele care atestă desfășurarea adunărilor generale în termen de 3 zile. Datele de identificare fiscală și modificările acestora, 3 zile. Datele actualizate privind sediul central, sediile secundare, conducerea partidului și persoanele împuternicite să-l reprezinte, 3 zile. Trei zile, nu 30, nu 15 zile lucrătoare, nu un termen rezonabil în care un partid să strângă documentele din teritoriu, să le verifice și să le comunice. Trei zile.

Să facem un exercițiu simplu. Sâmbătă are loc o conferință județeană, se schimbă conducerea, trebuie încheiate documentele, trebuie semnate, trebuie centralizate, trebuie transmise conducerii centrale, trebuie verificate. Și începe să ticăie ceasul administrativ. Pentru că, în proiect, politica nu mai pare măsurată doar în voturi. Se măsoară și în cronometru.

Iar dacă cineva îmi spune că toate acestea sunt simple formalități, îl invit să citească articolul 69. Pentru că acolo formalitatea capătă preț. Proiectul stabilește pentru o serie de încălcări administrative amenzi între 20.000 și 80.000 de lei. Printre faptele sancționabile sunt nepublicarea unor informații obligatorii, neadoptarea codului intern de etică, necomunicarea unor date și documente către AEP și alte încălcări prevăzute de proiect. Iar cine constată și aplică sancțiunile? Împuterniciții președintelui Autorității Electorale Permanente. 20.000 de lei, 40.000, 60.000, 80.000.

Acum să punem aceeași amendă pe două mese. Pe prima masă avem un partid mare, cu infrastructură națională și resurse considerabile. Pe cealaltă avem un partid mic, finanțat în bună măsură din cotizații și donații modeste. Pe hârtie, sancțiunea este egală. În realitate, pentru unul este o amendă, pentru celălalt poate fi o condamnare financiară. Aceasta este una dintre marile ipocrizii ale egalității birocratice, aceeași povară juridică poate produce efecte profund inegale atunci când capacitatea celor obligați este radical diferită. 

Nu cer impunitate pentru partidele mici, nu cer două legi, nu cer ca partidul mic să poată încălca legea, cer ceva mult mai simplu, proporționalitate.

 Ai uitat să actualizezi o informație pe site? Notificare. Ai omis un document? Termen de remediere. Nu te-ai conformat după notificare? Avertisment sau sancțiune proporțională. Persistă încălcarea? Amendă. Există rea-credință sau recidivă? Amendă severă. Asta înseamnă administrație democratică, nu să aștepți cetățeanul după colț cu procesul-verbal de 80.000 de lei.

 Dar lucrurile devin și mai grave atunci când birocrația începe să se întâlnească cu dizolvarea. Articolul 65 definește situațiile în care un partid este considerat inactiv. Printre ele, nu a ținut nicio adunare generală timp de patru ani, nu are organele statutare de conducere ori acestea nu au fost alese sau reînnoite potrivit statutului timp de un an, nu mai are sediu central ori nu a actualizat datele privind sediul timp de un an, nu a actualizat datele privind conducerea timp de un an, nu a depus situațiile financiare anuale timp de doi ani consecutivi, nu s-a putut efectua controlul finanțării timp de doi ani, nu a desemnat candidați, singur sau în alianță, la două scrutine succesive organizate la termen. 

Stați puțin, nu ai candidat la două scrutine succesive? De când este participarea la fiecare succesiune de alegeri o obligație existențială a unui partid? Poate partidul nu are bani, poate își reconstruiește organizațiile, poate decide strategic să nu participe la un anumit tip de scrutin, poate este un partid regional sau unul concentrat pe anumite teme, poate a pierdut, poate a greșit, poate pur și simplu trece printr-o perioadă dificilă. Și, într-o democrație, ai și dreptul să pierzi, ai dreptul să fii mic, ai dreptul să te retragi un scrutin și să revii la următorul, ai dreptul să exiști fără să demonstrezi periodic administrației că meriți existența.

Partidele nu sunt iaurturi cu termen de expirare, pluralismul nu înseamnă „participi suficient, deci exiști”. Pluralismul înseamnă că cetățenii sunt liberi să se organizeze politic atât timp cât respectă ordinea constituțională și legea.

Și apoi vine articolul 74. Acesta este, după părerea mea, unul dintre cele mai periculoase articole pentru partidele deja existente. Proiectul spune că, în maximum șase luni de la intrarea noii legi în vigoare, partidele și alianțele trebuie să-și modifice și să-și completeze statutul, programul politic ori protocolul de asociere pentru a le pune în acord cu noua lege. Până aici putem spune, lege nouă, conformare nouă. 

Dar urmează propoziția, „Neîndeplinirea obligației [...] constituie caz de dizolvare pentru inactivitate.” Aici nu mai vorbim despre o amendă, nu mai vorbim despre avertisment, nu mai vorbim despre suspendarea unei facilități, vorbim despre însăși existența partidului.

Șase luni. Statut, program, proceduri interne, adunări, documente, conformare. Iar deasupra tuturor, dizolvarea. Întreb, de ce sancțiunea supremă? De ce nu notificare? De ce nu termen suplimentar? De ce nu obligație de remediere punctuală? De ce o neconformitate administrativ-statutară trebuie împinsă spre moartea juridică a unei organizații politice?

Un partid politic trebuie să poată fi sancționat. Sigur că da. Un partid poate fi dizolvat în situațiile constituționale și legale grave. Sigur că da. Dar într-o democrație există o diferență enormă între „acest partid atacă ordinea constituțională” și „acest partid nu și-a pus toate documentele în acord cu noua arhitectură legislativă în termenul stabilit”.

Nu putem trata cele două situații cu aceeași sabie, pentru că dizolvarea unui partid nu este echivalentul închiderii unui ghișeu. În spatele partidului sunt oameni, membri, aleși locali, simpatizanți, cetățeni, voturi, opțiuni politice.

Iar dacă acel partid a primit 5.000, 50.000 sau 500.000 de voturi, nu dizolvi doar o persoană juridică, elimini din spațiul organizat al competiției politice opțiunea unor cetățeni. De aceea pragul trebuie să fie enorm, de aceea garanțiile trebuie să fie puternice, de aceea remedierea trebuie să fie regula, iar dispariția juridică ultima soluție. Și mai există un aspect pe care partidele mari poate nu-l simt. Costul conformării.

Fiecare structură obligatorie costă, fiecare raportare costă, fiecare avocat costă, fiecare contabil costă, fiecare proces costă, fiecare drum costă, fiecare termen administrativ consumă timp, fiecare procedură nouă necesită oameni. Partidul mare transformă toate acestea într-o linie de buget dar partidul mic le transformă în nopți nedormite.

Aici este adevărata discriminare economică pe care legiuitorul trebuie să o vadă. Nu una scrisă explicit în lege ci una produsă de efectele ei. Cu cât ridici costul administrativ al existenței politice, cu atât politica devine mai accesibilă celor care au deja bani, infrastructură și putere. Și cu cât politica devine mai scumpă, cu atât cetățeanului simplu îi va fi mai greu să construiască alternativa.

Atunci sistemul începe să se închidă, nu printr-o lovitură de stat, nu prin interzicerea opoziției, nu prin poliție politică ci mult mai elegant. Cu formulare, cu registre, cu termene, cu notificări, cu amenzi, cu proceduri, cu „completuri”, cu ștampile. Și, la capătul coridorului administrativ, cu posibilitatea dizolvării.

Aceasta este birocrația atunci când uită că trebuie să servească democrația și începe să o administreze ca pe o autorizație de funcționare. Eu refuz această filosofie. Nu pentru PACE, nu pentru mine ci pentru partidul care va apărea peste cinci ani și despre care astăzi nici nu știm cum se va numi. Poate va fi de stânga, poate va fi de dreapta, poate va fi ecologist, poate va fi conservator, poate va fi liberal, poate nu-mi va plăcea absolut deloc. Nu contează. 

Dacă respectă Constituția și legea, trebuie să aibă dreptul să existe, să crească, să greșească administrativ, să remedieze și să încerce să-i convingă pe români. Pentru că pluralismul pe care îl apăr numai atunci când îmi convine mie nu este pluralism. Este privilegiu. 

Și mai este cev, ni se vorbește mult despre modernizarea legislației partidelor. Foarte bine. Dar dacă vrem cu adevărat modernizare și pluralism, atunci să avem curajul să discutăm întregul traseu al unui partid. Nu doar cum îl înființezi ci și cum îl lași să ajungă în fața alegătorilor. Pentru că aici se află poate cea mai mare contradicție. Poți discuta despre 100 sau 200 sau 2.000 de oameni necesari pentru înființarea unui partid. Dar aceasta este numai prima ușă, după ea există alta mult mai grea, buletinul de vot.

Și acolo România devine brusc mult mai puțin generoasă cu pluralismul. Acolo apar zecile și sutele de mii de susținători, acolo apare adevărata barieră de intrare în competiția electorală, acolo trebuie făcută comparația cu Europa. Nu doar la câți oameni îți trebuie pentru certificatul partidului ci la câți oameni îți trebuie pentru ca partidul acela să poată fi, în sfârșit, votat.

România îți deschide ușa partidului și ridică zidul în fața buletinului de vot?!

În primele două episoade ale acestei serii am arătat două lucruri. Mai întâi, cum proiectul noii Legi a partidelor politice mută o parte esențială a centrului de putere asupra vieții juridice a partidelor către Autoritatea Electorală Permanentă. Apoi, cum partidul mic poate fi împins într-un labirint de structuri obligatorii, raportări, termene de trei zile, proceduri, amenzi de până la 80.000 de lei și chiar situații care pot conduce spre dizolvare.

Acum vreau să vorbesc despre ceea ce lipsește din această discuție și, poate, tocmai despre lucrul cel mai important. Ni se explică în diverse comparații europene câți oameni sunt necesari pentru înființarea unui partid, 1.000, 2.000, foarte bine, comparația poate fi utilă. Dar este numai jumătate din adevăr, pentru că eu vreau să pun o întrebare simplă. 

CÂTE SEMNĂTURI ÎȚI TREBUIE CA PARTIDUL PE CARE L-AI ÎNFIINȚAT SĂ POATĂ AJUNGE PE BULETINUL DE VOT?

Aici începe adevărata discuție despre pluralism, pentru că libertatea politică nu înseamnă numai dreptul de a avea un certificat într-un registru, nu înseamnă numai dreptul de a avea ștampilă, cont bancar, sediu și cod fiscal. Un partid politic există pentru a transforma ideile cetățenilor în reprezentare politică iar pentru asta trebuie să poată ajunge în fața alegătorului. Dacă îi deschizi cetățeanului prima ușă și îi ridici un zid la a doua, nu ai liberalizat sistemul, ai mutat bariera. Și aici România are o problemă pe care nu mai putem continua să o ascundem sub covor. 

La alegerile pentru Parlamentul European, o listă de candidați depusă de un partid politic trebuie să fie însoțită de o listă cu cel puțin 200.000 de alegători susținători. Două sute de mii! La alegerile prezidențiale, candidatura trebuie, de asemenea, susținută de cel puțin 200.000 de alegători. La alegerile parlamentare avem altă formulă, pentru opțiunea depunerii candidaturilor la nivelul tuturor circumscripțiilor, legea utilizează pragul de 1% din totalul alegătorilor înscriși în Registrul electoral la nivel național; există și mecanismul susținerii la nivelul fiecărei circumscripții. Deci nu voi spune că România cere „200.000 de semnături la toate alegerile”. Nu este adevărat. Și tocmai pentru că această discuție este prea importantă, trebuie să folosim cifrele corect.

Dar concluzia rămâne, accesul efectiv al unui partid nou la competiția electorală națională poate presupune mobilizarea unui număr enorm de cetățeni înainte ca partidul să primească măcar un singur vot. Și atunci întreb. Dacă facem comparații europene privind numărul de fondatori ai unui partid, de ce nu facem până la capăt și comparația europeană privind accesul la alegeri? De ce ne oprim exact înaintea ușii celei mai grele?

Să privim Germania. Pentru alegerile Bundestagului, formațiunile neconsacrate care trebuie să prezinte semnături au nevoie de 200 de susținători pentru o candidatură de circumscripție. Pentru o listă de land este necesară susținerea a 0,1% dintre alegătorii landului de la scrutinul precedent, dar cu un plafon de maximum 2.000 de semnături. Partidele considerate deja consacrate potrivit legislației germane nici nu mai sunt obligate să prezinte aceste semnături. Ați citit bine, maximum 2.000 pentru o listă de land a unei formațiuni neconsacrate, nu 20.000, nu 200.000, maximum 2.000.

Iar pentru alegerile europene, Germania oferă un exemplu și mai relevant pentru comparația cu România, o listă comună pentru toate landurile trebuie să aibă cel puțin 4.000 de semnături în cazurile în care se aplică obligația de susținere. România? 200.000 de susținători pentru lista unui partid la Parlamentul European. Aici nu mai discutăm despre diferențe de nuanță. Discutăm despre două filosofii radical diferite privind accesul în competiție.

Să mergem în Țările de Jos. Pentru formațiunile cărora li se aplică obligația declarațiilor de susținere, regula este de ordinul zecilor de susținători pe circumscripție, în mod obișnuit 30, cu un prag distinct de 10 pentru Bonaire. Din nou zeci, nu sute de mii. Nu spun că România trebuie să copieze Germania, nu spun că trebuie să copiem Țările de Jos. Sistemele electorale sunt diferite, circumscripțiile sunt diferite, tradițiile juridice sunt diferite, modurile de scrutin sunt diferite. Dar tocmai aceasta este rostul unei comparații europene serioase, nu alegi numai cifrele care justifică ceea ce vrei să modifici. Privești întregul sistem.

Dacă îmi spui „Uitați, în Europa există state care cer sute sau mii de oameni pentru anumite proceduri privind partidele”, eu îți răspund „Perfect. Atunci spune-mi și câte semnături cer acele state pentru ca partidul respectiv să poată intra în alegeri.” Nu poți lua Germania la capitolul care îți convine și să uiți Germania când ajungem la buletinul de vot. Asta nu mai este comparație, este fotografie decupată. 

Și aici apare paradoxul românesc. Statul poate spune „Vrem partide serioase”, de acord. „Vrem să eliminăm formațiunile fantomă”, putem discuta. „Vrem transparență”, categoric. „Vrem ordine în registre”, sigur. Dar când aduni toate barierele una după alta, rezultatul trebuie privit în ansamblu.

Mai întâi trebuie să înființezi partidul. Noul proiect propune minimum 100 de membri fondatori, cu reprezentarea ambelor sexe. După aceea trebuie să construiești întreaga arhitectură internă cerută de lege. Trebuie să creezi organizații, trebuie să ai structurile obligatorii, trebuie să raportezi, trebuie să actualizezi, trebuie să respecți termenele, unele sunt de trei zile, trebuie să fii pregătit pentru sancțiuni care pot ajunge până la 80.000 de lei.

Și după ce ai făcut toate acestea, statul îți spune, acum strânge susținătorii necesari ca să ai dreptul să te prezinți alegătorului. La europarlamentare 200.000. În Germania, pentru o listă comună la europene, acolo unde obligația se aplică 4.000. Raportul este de 50 la 1.

Nu spun că aceasta, singură, dovedește neconstituționalitatea pragului românesc, spun altceva. Dovedește că avem tot dreptul să întrebăm. DE CE? Care este justificarea democratică pentru o diferență atât de mare? Ce risc pentru democrație elimină semnătura cu numărul 199.999? Și ce garanție miraculoasă apare la semnătura 200.000? Un partid care poate convinge 2.000 de cetățeni să-i susțină candidatura nu este suficient de „serios”? Dar unul care convinge 200.000 devine brusc democratic? Unde este demonstrația, unde este proporționalitatea? Pentru că semnăturile de susținere nu sunt voturi, aceasta este o distincție esențială. Omul nu votează atunci, omul doar spune „Accept ca această candidatură să poată fi prezentată alegătorilor.” Adevărata selecție trebuie să o facă cetățeanul în cabina de vot, nu clipboardul de pe trotuar, nu teancul de formulare, nu capacitatea financiară a unui partid de a mobiliza mii de oameni pentru strângerea semnăturilor.

VOTUL. Acolo se separă partidul relevant de partidul irelevant, acolo cetățeanul spune cine merită să intre în Parlament, acolo funcționează democrația. Dar noi am construit înaintea votului o preselecție logistică și cine trece cel mai ușor de această preselecție?

Partidul mare, are organizații, are aleși locali, are activiști, are sedii, are baze teritoriale, are bani, are oameni, are infrastructură. Partidul mic trebuie să demonstreze că este mare înainte să i se permită să afle prin vot cât este de mare. Aici este absurditatea.

ÎI CEREM PARTIDULUI MIC SĂ DEMONSTREZE FORȚA ELECTORALĂ ÎNAINTE DE ALEGERI, ÎN LOC SĂ LĂSĂM ALEGERILE SĂ NE SPUNĂ CE FORȚĂ ELECTORALĂ ARE. 

Și atunci apare întrebarea pe care nimeni nu pare grăbit să o pună. Pe cine protejează, în realitate, barierele foarte ridicate de acces? Democrația? Sau partidele care au trecut deja de ele? Pentru că există un adevăr incomod, orice partid mare de astăzi a fost cândva mic, orice structură politică dominantă a fost cândva un grup de oameni într-o încăpere, orice partid parlamentar a avut o zi zero. Democrația moare încet atunci când cei care au urcat scara încep să tragă scara după ei. Nu trebuie să interzici partidul nou, este suficient să-i spui „Sigur că ai voie să exiști.” Apoi îi dai formularele, îi dai termenele, îi dai obligațiile, îi dai costurile, îi dai controalele, îi dai sancțiunile și, la sfârșit îi dai lista de semnături. 

După care te întorci către Europa și spui „Uitați ce pluralism avem!” Nu, pluralismul nu se măsoară în numărul certificatelor de partid emise, pluralismul se măsoară în posibilitatea reală ca o idee politică nouă să ajungă în fața cetățeanului. Nu cer eliminarea oricărei condiții pentru candidatură, este legitim ca statul să ceară o dovadă rezonabilă de seriozitate, astfel încât buletinul de vot să nu devină un catalog infinit de candidaturi fictive. Dar cuvântul decisiv este REZONABIL. Câteva sute, câteva mii, un procent redus cu plafon maximal, un sistem diferențiat în funcție de scrutin?

Putem discuta toate variantele. Dar 200.000 nu poate fi tratat ca un număr coborât din cer, despre care societatea nu mai are voie să întrebe nimic. Mai ales când alte democrații europene funcționează cu praguri incomparabil mai mici în sisteme electorale proprii. Și tocmai aici ar trebui să înceapă reforma adevărată. Dacă AEP dorește modernizarea legislației partidelor, atunci eu îi propun o discuție completă. Nu doar „Câți oameni trebuie să ai ca să înființezi partidul?” ci cât costă să-l menții? Câte obligații administrative îi impunem? Ce amenzi îi aplicăm? Cine îl controlează? Cine îl poate dizolva? Și, fundamental, CÂT DE GREU ÎI FACEM SĂ AJUNGĂ ÎN FAȚA ALEGĂTORULUI. 

Pentru că toate aceste lucruri fac parte din aceeași ecuație. Nu putem pretinde că liberalizăm intrarea în politică dacă, după intrare, construim un coridor administrativ din ce în ce mai îngust. Și nu putem vorbi despre standarde europene numai atunci când standardele europene justifică o obligație suplimentară. Dacă vrem Europa, atunci să discutăm Europa până la capăt. Și când vorbim despre obligații și când vorbim despre libertăți și când vorbim despre control.

Dar și când vorbim despre accesul real la competiția electorală eu cred într-o regulă foarte simplă, statul trebuie să verifice legalitatea competitorului, nu să-i garanteze succesul și nici să-i facă imposibil eșecul. Dacă un partid nou obține 0,2% cetățenii au decis. Dacă obține 1% cetățenii au decis. Dacă obține 10% tot cetățenii au decis. Acesta este riscul democrației. Uneori apar partide care ne plac, alteori apar partide pe care nu le suportăm. Dar într-o societate liberă nu administrația decide care idee politică este suficient de importantă pentru a fi auzită, alegătorul decide.

De aceea, după ce am citit acest proiect articol cu articol și după ce am pus alături problema accesului la alegeri, concluzia mea este simplă. România nu are nevoie de o lege care să facă viața mai confortabilă partidelor deja instalate, are nevoie de o lege care să protejeze competiția. Nu avem nevoie de partide-fantomă dar nici de partide-fortăreață, apărate de ziduri legislative împotriva celor care vin din urmă. Nu avem nevoie de haos dar nici de o democrație cu portar la intrare. Și mai ales nu avem nevoie de un sistem în care statul îi spune cetățeanului „Ești liber să faci politică, cu condiția să ai suficienți bani, suficienți oameni, suficienți juriști, suficienți contabili și suficienți colectori de semnături ca să supraviețuiești până la primul vot.”

Aceasta nu este competiție egală, este selecție prin capacitate administrativă. De aceea, întrebarea finală nu este despre AEP, nu este despre mine, nu este despre PACE, nici măcar nu este despre partidele existente astăzi. Este despre românul care peste cinci sau zece ani va privi oferta politică și va spune „Niciunul dintre voi nu mă mai reprezintă. Vreau să construiesc altceva.” Ce îi va răspunde statul român? „Încearcă, convinge oamenii,mergi la vot și vezi dacă românii te vor”? Sau „Încearcă, dar mai întâi treci de noi”? Eu știu ce răspuns trebuie să dea o democrație.

DESCHIDEȚI COMPETIȚIA! LĂSAȚI CETĂȚEANUL SĂ ALEAGĂ! Și, mai presus de orice, NU CONFUNDAȚI DREPTUL DE A ÎNFIINȚA UN PARTID CU DREPTUL REAL DE A PARTICIPA LA DEMOCRAȚIE.

Pentru că poți avea o mie de partide înscrise într-un registru, dacă numai câteva au forța financiară și administrativă necesară pentru a ajunge efectiv în fața alegătorului, pluralismul există frumos pe hârtie. Iar democrația se face în cabina de vot.

Ninel PEIA

Senator al României

Chestor al Senatului

Membru al grupului parlamentar PACE - Întâi România