„Doamna cu pantofi albaştri”, judecătoarea Camelia Folea, al cărei mod de a soluţiona, în urmă cu cinci ani, un caz delicat a devenit un exemplu de bune practici în domeniu, iar „pantofii albaştri” un simbol al excelenţei în înfăptuirea actului de justiţie, s-a pensionat după peste un sfert de secol de activitate în domeniu.

Potrivit Administraţiei Prezidenţiale, preşedintele Klaus Iohannis a semnat, miercuri, decretul de eliberare din funcţie a judecătoarei Camelia Folea, de la Tribunalul Alba, ca urmare a pensionării.

Judecătoarea Camelia Folea, magistrat la Judecătoria Blaj, cunoscută  ca „doamna cu pantofi albaștri” după ce a devenit viral pe Internet o postare care relatează atenția pe care i-a acordat-o unui minor disputat de doi părinți divorțați, afirmă, într-un interviu acordat în exclusivitate AGERPRES în iulie 2016, că românii ar trebui să încerce măcar să aibă încredere în justiție.

„Să încerce măcar să aibă. Știu că statistic lucrurile nu stau bine, dar nu pot să nu mă întreb în ce măsură statistica reflectă realitatea și în ce măsură mass-media contribuie la această statistică. Toți trebuie să știm că o soluție, oricât de legală, temeinică și umană ar fi, nu va mulțumi niciodată toate părțile implicate într-o cauză”, spune Camelia Folea în interviu.

AGERPRES: Doamna judecător Camelia Folea, multă lume s-a întrebat zilele acestea dacă într-adevăr există ‘Doamna cu pantofi albaștri’ sau este doar o poveste frumoasă.
Camelia Folea: ‘Doamna cu pantofi albaștri’ chiar există. Nu este o poveste, nu este o magie. Exist. Și ca mine mai sunt multe alte doamne și domni cu pantofi albaștri, judecători în această țară.

AGERPRES: Opinia publică vă percepe ca pe o eroină, un model ideal de comportament. Cum apreciați această postură?
Camelia Folea: Nu sunt o eroină, sunt un om obișnuit. Viața mi-a oferit șansa de a fi judecător și mi-a lăsat, în același timp, șansa de a fi om. Știu că dincolo de coperta unui dosar sunt oameni, sunt destine, sunt suflete. Postura de eroină este dificilă. Am sperat ca numele meu să nu fie facut public, dar nu toate speranțele se împlinesc. Nu mi-am dorit celebritate. Nu îmi doresc vreo distincție și nici un alt loc de muncă. Locul potrivit pentru mine este în robă, în sala de judecată.

AGERPRES: V-ați așteptat la un asemenea impact mediatic al poveștii scrise de doamna avocat Mădălina Scutelnicu?
Camelia Folea: În niciun caz, deoarece pentru mine era o situație cu care m-am confruntat deseori. De regulă trecem ușor sau chiar ignorăm ceea ce se întâmplă bun. În schimb suntem tentați să amplificăm ceea ce ni se întâmplă rău. Așa am ajuns ca o situație de normalitate să ni se pară ceva neobișnuit.

AGERPRES: Povestea care a impresionat o țară întreagă a avut în centru un copil aflat într-o situație delicată. Dumneavoastră vă întâlniți des cu astfel de cazuri în sala de judecată? Sunt dificil de soluționat?
Camelia Folea: Toți copiii care ajung să fie monedă de schimb între părinți se află într-o situație delicată, indiferent de vârsta pe care o au, și toți judecătorii care soluționează cauze cu minori se confruntă cu asemenea situații. Mă întrebați dacă sunt dificil de soluționat? Sigur nu sunt simple, pentru că sunt implicați copii.

AGERPRES: Ce a fost excepțional la acest caz?
Camelia Folea: Nu cred că excepțional este cuvântul potrivit. Este o situație cu care instanțele se confruntă frecvent. Excepțional este doar talentul cu care doamna avocat a relatat acest caz. Și îmi cer scuze, dar nu pot da detalii despre această cauză. Dacă doriți, discutăm despre aspecte generale. Ca judecător în astfel de cauze ești obligat să audiezi minori. Unii au 10 ani, alții 12, alții 16. Unii sunt timizi, alții nu. Unii găsesc puterea să zâmbească, altora le joacă ochii în lacrimi. Nu ai la dispoziție foarte mult timp pentru a găsi calea de comunicare cu acel copil și pentru a încerca să afli ce este mai bine pentru el, fără a-l traumatiza. Doamnei avocat i s-a părut extraordinar că am luat copilul de mână. E un gest pe care l-am făcut întotdeauna. Indiferent de vârsta copilului. E un prim pas spre încredere și comunicare. De asemenea, i s-a părut extraordinar că audierea (minorului — n.r.) a durat 35 de minute. In instanță timpul se oprește în loc. Nu mi-am stabilit niciodată un timp limită pentru audierea unui minor. Nu aș putea să vă spun cât va dura audierea în următorul dosar de acest fel, pe care îl voi avea de soluționat. Ce pot spune cu certitudine este că va dura atât cât va fi necesar ca eu să mă conving ce este mai bine pentru acel copil. Am procedat la fel și atunci când am avut o ședință de numai 10 cauze, și atunci când aveam ședințe de 60-70 de cauze săptămânal și lucram în instanță doar doi judecători, pe patru posturi.

Continuarea interviului AICI

Sursa: Realitatea de Alba