ÎPS Irineu - Arhiepiscop al Alba Iuliei : Postul Mare, timp de purificare şi iluminare

Timpul Postului Mare este un dar oferit nouă de către Biserică. Fie că trăim în lume sau într-o mănăstire, perioada de rugăciune, post şi pocăinţă este folositoare tuturor celor care doresc să intre în Sfânta şi Strălucita Sărbătoare a Paştilor. În timp ce începem călătoria postului, noi suntem făcuţi conştienţi, prin Canonul de pocăinţă al Sfântului Andrei Cretanul şi prin ciclul slujbelor religioase, că păcatul şi moartea ne-au îndepărtat de Dumnezeu şi pe unul faţă de altul. De asemenea, în timpul acestor zile de introspecţie, ni se dă vestea bună că, prin biruinţa Crucii, iertarea şi bucuria sunt daruri oferite lumii de către „Domnul slavei răstignit” (cf. I Cor. 2, 8).

Temeiul însuşi al Postului Mare este postul lui Hristos în pustie, în timpul celor 40 de zile care au urmat Botezului. Acceptând să fie ispitit şi să lupte cu diavolul în umanitatea Sa, Iisus a dat creştinilor modelul luptei lor împotriva puterilor răului şi le-a oferit drept arme postul şi rugăciunea (cf. Mc. 9, 29). În cele 40 de zile ale Postului Mare, creştinul care posteşte îmbracă deja pe Hristos, pentru a participa încă şi mai deplin la pătimirile Sale şi a ieşi împreună cu El din mormânt, biruitor asupra răului şi a morţii. Din acest motiv, Postul Mare e socotit de către Sfântul Grigorie de Nazianz ca o pregătire în vederea morţii împreună cu Hristos, e socotit ca „înainteprăznuirea luminării”.

Biserica ne cheamă să înţelegem Postul Mare ca o reîntoarcere la lupta ascetică obişnuită, o luptă care ne eliberează de moartea şi stricăciunea creaţiei căzute. Deci, noi care ne-am îmbrăcat în Hristos prin Sfântul Botez (cf. Gal. 3, 27), devenind ostaşi ai lui Hristos, trebuie să folosim cu înţelepciune aceste zile pentru a ne reîntoarce la războiul cel duhovnicesc. Numai angajaţi în această bătălie vom fi capabili să priveghem, în timp ce aşteptăm a doua şi slăvita venire a Domnului. Omul care posteşte rupe cercul infernal al dialecticii poftei şi plăcerii, al foamei şi săturării, îndreptându-şi dorinţa spre contemplarea realităţilor cereşti. Aceasta îl ajută să umble „întru înnoirea vieţii” (cf. Rom. 6, 4), trăind ca „fiu al învierii” (cf. Lc. 20, 36).