Superstiții și obiceiuri în luna FEBRUARIE (Făurar)

Denumirea lunii februarie derivă din latinescul „februarius” – de la „februa”. Luna a fost adăugată în calendarul roman în secolul al VII-lea î.Hr., împreună cu luna ianuarie, fiind închinată zeului împărăției subpământene Februs.

Inițial, romanii au folosit calendarul grecesc, care era bazat pe 10 luni, ignorând cele 61 de zile de iarnă. Pompilius, al doilea rege al Romei, a recalculat calendarul și a introdus două luni pentru perioada de iarnă. Luna ianuarie a fost introdusă la începutul calendarului, iar februarie, la sfârșit. În 452 î.Hr., februarie a fost mutat între ianuarie și martie.

În ce privește calendarul roman, nu s-au păstrat date precise privind apariția acestuia. În anul 46 î.Hr., la inițiativa lui Caius Iulius (100 î.Hr. – 44 î.Hr.), s-a trecut la alcătuirea unui nou calendar, cunoscut sub denumirea de calendarul iulian (stil vechi), potrivit enciclopediaromaniei.ro.

În 1582, papa Grigore al XIII-lea (1572-1585) a reformat calendarul iulian, acesta fiind cunoscut sub numele de calendarul gregorian (stilul nou). Acesta a fost pe rând adoptat în toată lumea. Trecerea în România, la calendarul gregorian, s-a făcut la 1 aprilie 1919, ziua de 1 aprilie devenind 14 aprilie.

În tradiția noastră populară, luna februarie se numește Faur. Denumirea este legată de meșterii fauri, lucrători ai fierului, care pregătesc uneltele de muncă, ascut sau confecționează fiarele sau cuțitele de plug pentru începerea muncii câmpului. Pentru că are numai 28 de zile, sau 29 în anii bisecți, Faur este considerat fratele cel mic al lunilor anului.

Potrivit interpretării populare, timpul reflectă capriciile copilului Faur: când râde și zâmbește, e frumos, când plânge, bate viscolul, când e supărat, dă ger de crapă pietrele.

Povestea lui Februarie spune că „a fost o dată un om pe care îl chema Anul, care avea 12 feciori numiți precum lunile anului: Ianuar, Februar, Martie și așa mai departe. Altă avere nu avea omul decât o vie. Într-un an după ce au cules via, vinul ce le-a ieșit l-au pus într-un singur butoi și s-au înțeles între ei ca numai la început de an să înceapă a-l bea. Ca să se cunoască până unde este vinul fiecăruia, au tras cu tibișirul câte o linie de-a curmezișul pe fundul butoiului culcat. Apoi, ca să nu fie neînțelegeri, fiecare și-a pus canaua (robinetul) lui. Februar, fiind cel mai mic, și-a pus canaua jos de tot, aproape de doagă, că așa era obiceiul, cel mai mic la urmă. Fiecare dintre frați dorea să fie ultimul cu vinul nebăut în butoi, ca să facă în necaz celorlalți care nu au economisit.

Februar, fire mai altfel decât ceilalți frați, a început să tot bea din canaua lui. Când îl căuta omul, tot vesel și plin de vorbă îl găsea, trăncănea verzi și uscate și tot fluierând mergea. Ceilalți râdeau în sinea lor și-și spuneau: „Repede, repede isprăvește el vinul și să-l vedem ce face!”. Într-o zi îi vine pofta lui Ianuar să-și guste și el vinul. Sucește de cana și vin nu curge deloc. Încearcă și ceilalți, vin niciun pic nu mai aveau, numai jos la doagă, partea lui Februar mai curgea. Frații, supărați, au luat-o la goană după Februar, să-l prindă și să-i ceară socoteală pentru isprava făcută. Când îl fugăreau, Februar plângea, când îl lăsau râdea ca un copil. De atunci, se zice că luna februarie, care poartă numele lui Februar, este schimbătoare – aci cald, aci viscol, aci frig – după felul cum a fost el când l-au alergat frații lui”, consemnează etnologul Ion Ghinoiu, în volumul „Zile și mituri. Calendarul țăranului român” (2000).

În luna februarie, timpul este considerat favorabil pentru semănatul plantelor care cresc și rodesc în pământ (ceapa, usturoiul, ridichea și alte zarzavaturi), dar și pentru unele plante care fructifică la suprafață (cânepa, inul, grâul de toamnă), pentru vopsirea lânii cu vopsele vegetale, tăierea din pădure a lemnelor de construcție etc.

În februarie, noaptea îngheață pământul, iar ziua se dezgheață, cu alternanțe mari de temperatură, ce aduc aminte și de iarnă și de primăvară.

1 februarie – Trif cel Nebun (Trifonul) și Arezanul viilor

La 1 februarie se sărbătorește Trif cel Nebun (Trifonul), patronul omizilor, al tuturor insectelor periculoase pentru recolte (lăcuste în special). Potrivit credinței populare, această zi se marca pentru a opri înmulțirea omizilor, principalii dușmani ai livezilor. Livezile și grădinile se stropesc cu agheasmă, femeile dau de pomană câte o strachină de mălai, cu speranța că vor salva, astfel, culturile.

Tot pe 1 februarie se sărbătorește Arezanul viilor, în ziua, când Anul Vechi Viticol moare și renaște Noul An Viticol și coincide cu debutul ciclului vegetal al viței-de-vie, la început de Făurar. Este un ceremonial cu caracter bahic din lumea viticultorilor, datând din vremea tracilor, care are ca scop influențarea recoltei strugurilor. În unele zone, i se spune simplu – Sfeștania viilor.

Obiceiul mai este numit și „Gurbanul viilor”. Bărbații obișnuiau să meargă în vii, să dezgroape sticle îngropate din toamnă, să facă foc, să mănânce și să bea și apoi să joace și să sară peste foc. La asfințit, oamenii se întorceau în sat cu făclii aprinse și continuau petrecerile în familie.

În zilele noastre, se păstrează mare parte din acest ritual, dar în prezent, sărbătoarea are ca punct central sfeștania viilor. Viticultorii aduc preotul pentru a face sfeștanie, în vederea rodirii și apărării de vătămători și vreme rea. Aceasta vizează cei doi Ani Noi: Viticol și Pomicol. Preotul slujește la capul viei, o sfințește și se roagă pentru belșugul viei și al pomilor fructiferi, stropindu-le cu Aghiasmă Mică, împreunată cu Aghiasmă Mare, de la Bobotează.

• De Arezanul viilor se organizează ospețe la vie, pentru toți sătenii și pentru străini, se dau ofrande celor care nu fac parte din comunitate, pentru a îmbuna natura și pentru ca viile să rodească în noul an. Fiecare proprietar taie, de la vița sa, câteva coarde din care își face cunună pe cap și cingătoare la brâu, semnificând împlinirea unui transfer magic dinspre rodirea viei spre rodirea trupului. În unele zone, gospodarii aprind focuri la marginea plantațiilor și afumă via cu o cârpă aprinsă, pentru a o feri de pătrunderea forțelor malefice.

• târcolirea viei sau înconjurarea ei. Este un ritual pentru invocarea belșugului, preluat și în alte momente calendaristice importante de peste an. În unele zone, preotul înconjoară și el via, stropind-o cu Aghiasmă.

• ”tratarea” coardei de viță-de-vie. Gospodarul crestează coarda în patru locuri, în formă de cruce, o udă cu vin, pune sare, înfige o bucată de slănină și una de pâine, pentru ca vița să aibă de toate din această lume și ca să-și lase rodul spre îndestularea oamenilor. În unele zone, se pun, în vie sau lângă butucul viței, diverse obiecte, gen amulete, care să alunge duhurile rele, cum ar fi căpățâni de animale, sperietori de păsări, fire de lână roșie.

• se mătură hornul, se ia funinginea, care se împreunează cu cea din ajunul Bobotezei și de la Sfântul Vasile și se presară prin vie. Apoi se botează via cu Aghiasma de la Bobotează.

• gospodinele sfințesc grâul și porumbul care urmează a fi semănat în primăvară sau merg cu turte la mușuroiul furnicilor și le spun: ”Cum vă dau eu de mâncare, așa voi să nu-mi mâncați recolta!”.

• Se spune că nu e bine să începi să muncești fără să dai întâi de pomană, pe 1 februarie. Femeile obișnuiau să dea de pomană turte de mălai, la mușuroiul furnicilor, pentru ca lăcustele, gângăniile, cărăbușii să nu le strice semănăturile.

Ziua de 1 Februarie mai este cunoscută și Ursina, sunt respectate obiceiuri ca să nu mănânce ursul vitele din gospodărie.

2 februarie – Întâmpinarea Domnului, Ziua Ursului

În 2 februarie, creștinii sărbătoresc Întâmpinarea Domnului. Evenimentul simbolizează momentul în care Mântuitorul este dus la templu de Fecioara Maria și Iosif pentru împlinirea legii, care prevedea ca orice întâi născut de parte bărbătească să fie afierosit lui Dumnezeu în a 40 a zi de la naștere.

Sărbătoarea a rămas și în tradiția populară ca îndatorire a mamelor de a aduce pruncii la biserică, la patruzeci de zile după naștere, pentru molifta de curățirea lor și închinarea pruncilor la sfintele icoane.

Întâmpinarea Domnului este prăznuită la 40 de zile de la nașterea lui Hristos, pe 2 februarie. În acest moment se făcea și curățirea mamei. În Templu sunt întâmpinați dreptul Simeon și prorocita Ana.

Celebrarea a fost introdusă la Roma de papa Gelasiu în anul 494. Astfel, a fost înlocuită străvechea sărbătoare păgâna a Lupercaliilor, de la începutul lui februarie, când aveau loc și procesiuni în jurul orașului cu făclii aprinse, în onoarea zeului Pan, supranumit și Lupercus, adică ucigătorul lupilor sau ocrotitorul turmelor împotriva lupilor.

Această zi mai este numită și Stretenia, Filipii de iarnă, Martinii de iarnă sau Stretenia gheții. Stretenia este o zi rea, cu ceasuri rele; cine se naște în această zi sau face nuntă, nu-i merge bine. Se mai spune că Stretenia este Ziua Babelor.

Ziua este numită și Martinul mare; nu se lucrează pentru a păzi gospodăriile de lupi și urși. Cine mătură în casă își vede vitele bolnave de streche. Dacă la Stretenie e zi frumoasă, atunci până la Sfântul Gheorghe tot așa va fi, iar dacă numai dimineața e frumoasă – adică dacă până soarele e sus pe cer, de-și vede ursul umbra – atunci vremea va fi rea. În această zi nu e bine să tai cu foarfecele, căci e rău de gândaci.

Superstiții de Ziua Ursului

Ziua ursului este sărbătorită în România și de către alte popoare europene la 2 februarie, la aceeași dată cu Ziua marmotei, marcată în zone din Statele Unite ale Americii și Canada. Ambele au în comun elementul de predicție a vremii pentru următoarea perioadă.

„Schimbarea anotimpurilor indicată de urs prin dispariție iarna și apariție bruscă primăvara a reprezentat probabil motivul pentru care acesta se numără printre animalele-oracol, de prevedere și orientare în timp”, se arată în lucrarea ”Sărbători și obiceiuri românești” (Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002).

Ziua ursului a fost sărbătorită de majoritatea popoarelor europene la aceeași dată. Ursul a avut un rol calendaristic deosebit la populațiile nordice care l-au asimilat cu Luna, deoarece dispare odată cu sosirea iernii și reapare primăvara, conform lucrării mai sus amintite.

De Ziua ursului, la Stretenie și de sărbătoarea Întâmpinării Domnului în calendarul creștin, se spune că ursul iese din bârlog și își privește umbra.

Conform tradiției, el își privește umbra în zăpadă. Dacă este frig sau ceață și nu-și vede umbra, își dărâmă bârlogul, trage un joc, merge la râu și bea o gură de apă și își vede de treburi prin pădure. Dacă timpul este frumos, cu soare și își vede umbra pe zăpadă, intră din nou în bârlog, pentru că iarna va mai dura 40 de zile.

Oamenii din popor asociază comportamentul ursului cu timpul capricios de la sfârșitul iernii, așa cum și Baba Dochia este răspunzătoare de zilele schimbătoare de la începutul primăverii. De asemenea, se crede că, în această zi, timpul este favorabil pentru observații meteorologice și astronomice. Agricultorii știu cum va fi vremea după comportamentul ursului și pot face prognoza timpului optim al culturilor de peste an.

Ursul a intrat în mitologia popoarelor încă din paleolitic. La vechii greci, ursul era în legătură cu zeița Artemis, divinitate a lunii și vegetației, vestalele ei fiind îmbrăcate în blană de urs. Nimfa Calisto și fiul ei au fost transformați de Hera în constelațiile ursului, respectiv Ursa Mare și Ursa Mică.

La celți, ursul era simbolul și emblema clasei războinicilor.

Unii istorici consideră că numele zeului Zalmoxis (Zamolxes, Zamolxis, Zamolxe) – considerat zeul suprem din panteonul geto-dacic, Marele Reformator al religiei geto-dacilor – ar deriva din cuvântul Zalmos, care înseamnă ”piele de urs”, deoarece atunci când s-a născut a fost învelit cu blana acestui animal.

Conform legendelor populare, Moș Martin ar fi fost, în vremuri imemoriale, un om obișnuit, morar sau păstor în satul său, indică lucrarea ”Sărbători și obiceiuri românești” (Ion Ghinoiu, Editura Elion, 2002).

Ziua ursului, cunoscută și ca Martinul cel Mare, este la mijlocul celor trei zile succesive ale Martinilor de iarnă, sau Sân-Martinii. În credința populară, puterea acestui animal este transferată asupra oamenilor, în special asupra copiilor, prin îndeplinirea a diferite obiceiuri și practici magice. În această zi, ursului nu i se spune pe nume, ca o dovadă a caracterului său divin, ci se vorbește despre el, cu respect, folosind denumiri precum ”Moș Martin” sau ”’ăl Bătrân”. Toate aceste ritualuri sunt menite să apere gospodăriile de agresiunea urșilor.

Pe vremuri, copiii erau unși cu grăsime de urs. Prin această practică se credea că puterea acestui animal era transferată asupra copiilor. Bolnavii de „sperietoare” erau tratați în această zi prin afumare cu păr de urs.

Se credea că, dacă în această zi este soare, ursul iese din bârlog și, văzându-și umbra, se sperie și se retrage, prevestind astfel, prelungirea iernii cu încă 6 săptămâni. Dimpotrivă, dacă în această zi cerul este înnorat, ursul nu-și poate vedea umbra și rămâne afară, prevestind slăbirea frigului și apropierea primăverii.

Această sărbătoare deschide și Anul Nou Viticol și Pomicol. De asemenea, se crede că timpul este favorabil pentru observații meteorologice și astronomice, pentru prorocirea belșugului viței-de-vie și al pomilor fructiferi.

24 februarie – Dragobetele

Dragobetele, ziua Îndrăgostiților, se sărbătorește în 24 februarie. Este ziua în care întreaga suflare sărbătorea înnoirea firii și se pregătea pentru venirea primăverii.

Zeu al dragostei în Panteonul românesc, Dragobetele este identificat cu Cupidon, zeul dragostei în mitologia romană, și cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă, sinonim cu Năvalnic. Echivalentul românesc al sărbătorii Valentine’s Day sau Ziua Sfântului Valentin, sărbătoare a iubirii și dragostei, obiceiul Dragobetelui se păstrează încă viu în multe din satele românești.

Cunoscut și sub numele de Dragomir, Dragobetele este considerat, în credința populară românească, fiul Babei Dochia. Năvalnic și nestatornic, Dragobetele este închipuit ca un flăcău voinic, chipeș și iubăreț, ce sălășluiește mai mult prin păduri.

Preluat de la vechii daci, unde era perceput ca un zeu pețitor și ca un naș ce oficia în cer, la începutul primăverii, nunta tuturor animalelor, de-a lungul veacurilor, românii au transfigurat Dragobetele, acesta ajungând să fie considerat ”zânul dragostei”, zeitate ce îi ocrotește și le poartă noroc îndrăgostiților. A devenit protectorul iubirii celor care se întâlnesc în ziua de Dragobete, iubire care ține tot anul, precum cea a păsărilor ce ”se logodesc” în această zi.

Dragobetele, sărbătoare populară autohtonă, specifică îndeosebi zonei de sud a țării (Oltenia, Muntenia și parțial Dobrogea) are dată fixă de celebrare în fiecare localitate, dar variabilă de la o regiune la alta, fie la 24 sau 28 februarie, fie la 1 sau 25 martie.

Tot în funcție de regiune, sărbătoarea este cunoscută și sub numele de ”Cap de primăvară”, ”Sântion de primăvară”, ”Ioan Dragobete”, ”Drăgostițele”, ”Logodna sau însoțitul paserilor”.

Februarie: superstiții de Dragobete

• dacă săruți, de Dragobete, ai noroc în dragoste tot anul

• tinerele necăsătorite trebuie să strângă „zapada zânelor”, adică rămășițele de zăpadă pe care le întâlnesc în cale și apoi să le topească. Apa obținută astfel ar fi magică și, folosită pentru a se spălat pe față, le face pe fete mai cuceritoare.

• dacă unei fete îi place de un anumit băiat, trebuie să face tot ce îi stă în putință pentru a se întâlni cu el în această zi. Se spune că dacă nu se întâlnește cu băiatul care i-a picat cu tronc, șansele de a fi împreună cu el sunt mici.

De Dragobete, gospodinele trebuiau să semene busuioc în răsadnițe, apoi să aibă grijă de răsaduri până de Sfântul Gheorghe, când îl plantau afară, în grădină. Ulterior, busuiocul semănat de Dragobete era folosit în descântece, farmece și tratamente, deoarece se considera că avea puteri magice. În plus, fetele tinere îl foloseau în tot felul de ritualuri, pentru a-și visa ursitul.

surse: agerpres.ro, crestinortodox.ro