Alba Iulia : Istoria Zilei Naționale și Marea Adunare

În fiecare an, la 1 Decembrie, începând din 1990, este sărbătorită Ziua Națională a României. La 1 decembrie 1918, Adunarea Națională de la Alba Iulia adopta rezoluția Unirii Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România.

Parlamentul României a hotărât, prin Legea nr. 10 din 31 iulie 1990, proclamarea zilei de 1 Decembrie ca Zi Națională a României. Legea a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 95 din 1 august 1990, potrivit www.cdep.ro.

Primul 1 Decembrie ca Zi Națională a României a fost marcat la Alba Iulia, la 1 decembrie 1990. De atunci, în fiecare an, atât în București, cât și în majoritatea orașelor din întreaga țară au loc parade militare și sunt organizate numeroase ceremonii ce cuprind depuneri de coroane, dar și alte manifestări.

Ziua Națională a României, între 1866, anul în care principele Carol de Hohenzollern-Sigmaringen depunea, la 10 mai, jurământul de credință, fiind proclamat Domnitor al României, sub numele de Carol I, și momentul abdicării regelui Mihai I (1927-1930; 1940-1947), la 30 decembrie 1947, s-a sărbătorit la data de 10 Mai. Aceeași dată reunea unele dintre cele mai importante evenimente din istoria României: proclamarea Independenței de Stat a României care avusese loc la 9/21 mai 1877, în cadrul sesiunii extraordinare a Adunării Deputaților, Carol I promulgând la 10/22 mai Legea pentru desființarea tributului către Înalta Poartă, precum și proclamarea, în 1881, a Regatului României.

Ziua abdicării regelui a marcat începutul dictaturii comuniste în România, care a fost proclamată republică populară. Începând cu anul 1948 și până la 23 august 1989, ziua de 23 august a fost sărbătorită drept Ziua Națională a României. La 23 august 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, România ieșea din alianța cu Puterile Axei (Germania, Italia și Japonia), declara încetarea unilaterală a războiului împotriva Aliaților (Franța, Imperiul Rus, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii) și declara război Germaniei naziste și Ungariei horthyste.

Basarabia a fost prima provincie românească ce s-a unit cu România, fapt împlinit la 27 martie/9 aprilie 1918, când Sfatul Țării, care cuprindea reprezentanți ai tuturor naționalităților, a adoptat, cu majoritate de voturi, hotărârea Basarabiei de a se uni cu România. La 15/28 noiembrie 1918, Congresul general al Bucovinei, format din reprezentanții aleși ai românilor și ai naționalităților din Bucovina, a hotărât, în unanimitate, "unirea necondiționată și pe vecie a Bucovinei, în vechile ei hotare până la Ceremuș, Colacin și Nistru cu regatul României", potrivit volumului "Istoria României în date" (Editura Enciclopedică, 2003).

Comitetul Executiv al Partidului Național Român întrunit la Oradea, la 29 septembrie/12 octombrie 1918, a adoptat, în unanimitate, o declarație privind hotărârea națiunii române din Transilvania de a se așeza "printre națiunile libere" (în baza dreptului național ca fiecare națiune să dispună liber de soarta sa), potrivit volumului menționat anterior. În declarația redactată de Vasile Goldiș se sublinia, astfel, necesitatea convocării unei adunări naționale, care să delege organele abilitate "să trateze și să hotărască în treburi care se referă la situația politică a națiunii române". Totodată, se cerea "afirmarea și valorificarea drepturilor ei, nestrămutate și inalienabile, la deplina viață națională". Documentul a fost citit de Alexandru Vaida-Voievod în Parlamentul de la Budapesta, în ședința din 5/18 octombrie 1918. Prin Declarația de la Oradea s-a subliniat atât dreptul națiunii române la autodeterminare, cât și ideea convocării adunării naționale, reprezentând un act cu o semnificație istorică deosebită privind procesul de unificare națională.

La 18/31 octombrie, prin Proclamația către națiunea română, se aducea la cunoștința opiniei publice constituirea Consiliului Național Român Central la Budapesta (mutat, apoi, la Arad) ca unicul for de conducere al românilor transilvăneni, precum și principiile sale de acțiune. Acesta era format din șase reprezentanți ai Partidului Național Român (Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio-Pop, Alexandru Vaida-Voevod și Aurel Vlad) și șase social-democrați (Tiron Albani, Ioan Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu), notează sursa de mai sus.

Manifestul, ce privea convocarea Adunării Naționale de la Alba Iulia, a fost lansat de Marele Sfat Național din Transilvania, la 7/20 noiembrie: "În numele dreptății eterne și al principiului liberei dispozițiuni a națiunilor (...) națiunea română din Ungaria și Transilvania are să-și spună cuvântul său hotărâtor asupra sorții sale și acest cuvânt va fi respectat de lumea întreagă", potrivit lucrării "Istoria românilor" (vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

Consiliul Național Român Central, întrunit la 9/22 noiembrie 1918, a adoptat o Notă Ultimativă prin care cerea guvernului maghiar "puterea de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal și Țara Ungurească". Tratativele între delegația Consiliul Național Român Central, compusă din Ștefan Cicio-Pop, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Gheorghe Crișan, cărora li s-a adăugat și Iuliu Maniu, și delegația Consiliului Național Maghiar, condusă de Oszkár Jászi, ministrul naționalităților în guvernul condus de Mihaly Karoly, au avut loc la Arad, între 13 și 15 noiembrie. Acestea s-au soldat cu un eșec, deoarece partea maghiară a propus ca Transilvania să rămână în continuare în cadrul Ungariei, sub forma unui guvernământ românesc autonom, reprezentat în guvernul maghiar.

În acest context, Consiliul Național Român Central, prin Vasile Goldiș, a declarat că "națiunea română pretinde cu tot dreptul deplina sa independență de stat și nu admite ca acest drept să fie întinat prin rezolvări provizorii". Consiliul Național Român Central a stabilit legături cu forurile politice de la Iași, unde se refugiaseră guvernul român și familia regală, și a trecut la organizarea adunării care să confirme voința de unire a românilor din Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș.

La Adunarea Națională, convocată pentru data de 18 noiembrie/1 decembrie 1918, la Alba Iulia, se aflau în Sala Unirii, fosta cazină militară (club sau cazinou al ofițerilor), pe lângă cei 1.228 de delegați (deputați) aleși în circumscripțiile electorale, cât și reprezentanți ai tuturor instituțiilor și organizațiilor politice, culturale, profesionale, de învățământ, religioase, militare, de femei, de sindicat ș.a., și "peste 100.000 de țărani, muncitori și orășeni veniți din toate părțile unde se vorbea românește, de la Iza maramureșeană până la Dunărea bănățeană, din țara Bârsei până la Crișuri", potrivit volumului "Scurtă istorie a românilor" (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, 1977).

Discursul solemn a fost rostit de Vasile Goldiș, care a făcut o retrospectivă istorică asupra trecutului neamului românesc și a prezentat rezoluția redactată de Consiliul Național Central Român. A subliniat, între altele, caracterul actului ce trebuia înfăptuit: "Națiunile trebuiesc eliberate. Între aceste națiuni se află și națiunea română din Banat și Transilvania. Dreptul națiunii române de a fi eliberată îl recunoaște lumea întreagă. Libertatea acestei națiuni înseamnă unirea ei cu Țara Românească. Bucățirea poporului românesc n-a fost urmarea vreunei legi economice în care terminologie se ascunde minciuna. Dimpotrivă... teritoriile locuite de români au fost teritorii românești. După drept și dreptate, românii din Ungaria și Transilvania, împreună cu toate teritoriile locuite de dânșii, trebuiesc să fie uniți cu regatul român".

Totodată, Iuliu Maniu, în discursul său, a rugat Adunarea Națională să primească proiectul de rezoluție, "pentru a întemeia pentru vecie România unită și mare și a înstăpâni pentru totdeauna o adevărată democrație și deplină dreptate socială". Josif Jumanca a exprimat, de asemenea, adeziunea social-democraților români la unire, "pentru că noi, muncitorii, ne simțim una cu întreg neamul". În cuvântarea sa, episcopul Ioan I. Papp al Aradului a subliniat asemănarea acestei zile cu ziua de 15 mai 1848, iar întreaga adunare, sub influența acestei amintiri, a intonat imnul național "Deșteaptă-te române!".

În urma acestor cuvântări, Rezoluția de unire a fost adoptată în unanimitate. Totodată, la propunerea lui Alexandru Vaida-Voevod, Adunarea a aprobat componența Marelui Sfat Național, organism cu caracter legislativ, format din reprezentanți ai diferitelor profesii și categorii sociale. Votată într-o atmosferă de un entuziasm de nedescris în cuvinte, Rezoluția a devenit, astfel, documentul istoric prin care se înfăptuia visul de veacuri al poporului român: România Mare.

În ziua în care Adunarea Națională de la Alba Iulia adopta istorica hotărâre, regele Ferdinand și regina Maria intrau în București, după doi ani în care s-au aflat în refugiu la Iași. Astfel, Bucureștiul a redevenit capitala României întregite. Ziarul Mișcarea, în articolul "Plecarea Suveranilor" din 16 noiembrie 1918, consemna următoarele: "Pentru vechea capitală a Moldovei se încheie un capitol de istorie. Porțile Iașului s-au deschis larg acum doi ani pentru a primi pe Suverani, care veneau cu drapelul și oștirea țării, pentru a duce mai departe lupta pentru înfăptuirea visului secular al românismului. Erau zile de restriște și durere. Aici, însă, pe pământul binecuvântat al Moldovei, în cetatea lui Ștefan cel Mare și a lui Cuza-Vodă, Regele și Regina au trăit zilele cele mai grele, dar și cele mai mari din viața poporului român" ("Istoria românilor", vol. VII, tom II, Editura Enciclopedică, 2003).

Prin Decretul-lege nr. 3631 din 11/24 decembrie, publicat în "Monitorul Oficial" nr. 212 din 13/26 decembrie, se consfințea pe plan intern unirea: "Ținuturile cuprinse în hotărârea Adunării Naționale de la Alba Iulia de la 18 noiembrie/1 decembrie 1918 sunt și rămân de-a pururi unite cu Regatul României", conform volumului amintit mai sus.

Regele Ferdinand și regina Maria au întreprins, în mai 1919, un lung turneu în Transilvania, fiind însoțiți de Iuliu Maniu, președintele Consiliului Dirigent și de alte oficialități. S-au oprit la Brașov, Făgăraș, Sibiu, Blaj, Alba Iulia, Brad, Țebea, Câmpeni, Turda, Cluj, Bistrița, Careii Mari, Baia Mare, Oradea, bucurându-se de o primire călduroasă, adesea entuziastă, se arată în volumul "Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Ferdinand I" (vol. II, Editura Enciclopedică, 2004).

La 15 octombrie 1922, la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia, a avut loc solemnitatea încoronării regelui Ferdinand I și a reginei Maria. Însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei au fost adăugate coroanei regale de oțel a regelui Carol I, care amintea de Plevna, fapt ce a simbolizat actul unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. (sursa:agerpres.ro, arhivele nationale)