Legile Puterii: Nu avem nevoie de un nou Holocaust și de alți Himmleri care să pună în aplicare ordine criminale!

Astăzi celebrăm una dintre cele mai mari sărbători din tradiția creștină. Așa cum Mântuitorul s-a ridicat la ceruri, așa și noi să ne înălțăm sufletele și inimile către bunul Dumnezeu și să cerem sănătate, pace și stabilitate pentru noi, dar și pentru toți cei ce trec acum prin clipe greu de imaginat. Războiul nu se oprește și se apropie de a o suta zi în care curmă vieți nevinovate, totul pentru că oamenii bătrâni și în costume se urăsc și îi trimit pe tineri să lupte. Oricât de sfânt ar fi scopul pentru care popoarele pornesc la luptă, războiul înseamnă crimă, oroare și destine sfâșiate pentru totdeauna. Oamenii se luptă încă de la începutul existenței lor, pentru pământ, hrană, resurse naturale sau pur și simplu din orgoliu nemăsurat și ură.

Eu cred cu tărie în puterea cuvintelor și sunt convinsă că un diplomat de valoare face cât zece armate. De ce nu putem sta la masa dialogului în loc să dezlănțuim simfonia morții în cadență de șenile, bombe, gloanțe? Mi-e peste putință să pricep amploarea dramelor la care sunt supuși toți cei aflați în zone de conflict. Dar văd ce se petrece în Ucraina vecină și mă doare să văd copii care fug din țara lor, lăsându-și în urmă nu doar casa și părinții ci și inocența. Mă doare să văd atâția oameni care pier, fie că sunt dintr-o tabără sau din cealaltă. Și nu pot să nu mă gândesc ce s-ar întâmpla dacă focul se va răspândi și mai mult pe bătrânul continent. Sper ca înțelepciunea să ia locul orgoliilor prostești, iar liderii lumii să ajungă la un compromis în Ucraina. Soarta noastră, a tuturor, depinde de ceea ce se va întâmpla în următoarele luni.

În urmă cu opt decenii am spus „NEVER AGAIN”. Astăzi repetăm aceleași nenorociri care au schimbat cursul istoriei, pentru că nu suntem capabili să ținem vie flacăra conștiinței colective. Vedem cum rușii repetă în Ucraina aceleași crime pe care naziștii le-au comis în cel de-al doilea război mondial. Gropile comune, epurarea pe criterii de rasă și apartenență la alte doctrine este pedepsită cu moartea de trupele dictatorului Putin. Surse credibile spun că numărul rușilor uciși se ridică la peste 30 de mii, adică 3 mii pe zi. De partea cealaltă, ucrainenii au suferit și mai mai mult. În Mariupol, amploarea tragediei abia acum începe să iasă la iveală. Cimitirele sunt pline iar supraviețuitorii își ingroapă zilnic rude sau cunoscuți, care au pierit în bătălia cruntă pentru orașul-martir. Sunt estimări conform cărora 50 de mii de localnici au căzut victime gloanțelor și bombelor lansate de invadatori.

Această nenorocire trebuie oprită acum, pentru a nu se extinde și mai mult. Nu avem nevoie de un nou Holocaust și de alți Himmleri care să pună în aplicare ordine criminale, asa cum și-ar dori deputatul rus ce a declarat public faptul ca doua milioane de ucraineni trebuie exterminați. Uluitor discurs în acest mileniu trei, în care ne considerăm civilizați.

Astăzi, de înălțarea Domnului, sărbătorim și Ziua Eroilor. Este păcat că ne amintim doar o dată pe an de cei care, cu prețul vieții lor, ne-au clădit nouă o țară, o națiune. Un stat care astăzi se află iar la răscruce de drumuri. Ne trebuie alți eroi care să ne ridice din negura timpurilor pe care le trăim acum și care să ne ghideze spre un viitor stabil. Unde sunt oare? Îi vom găsi? Ne vor găsi ei pe noi? Sau îi vom forța pe liderii de azi să se ridice peste condiția de care dau dovadă acum? Rămâne de văzut, dar, pentru că tot vorbim despre eroi, nu vreau să nu amintesc despre oamenii cu drag și dor de tricolor în suflet, pe care România i-a uitat. Fix acum 30 de azi, pe 2 iunie 1992, patrioții români Ilie Ilașcu, Tudor Petrov-Popa, Andrei Ivanțoc, Petru Godiac, Valeriu Garbuz și Alexandru Leșco au fost arestați și încarcerați de separatiștii transnistreni, cu ajutorul serviciilor secrete din care făcea parte și Vladimir Putin. Aceștia au intrat în custodia unor indivizi ce purtau uniforme cu însemne ale Armatei a 14-a a fostei URSS. Crima de care se făceau vinovați a fost aceea că au luptat în războiul transnistrean de partea Moldovei și că și-au dorit unirea cu patria mamă, România. După un proces nedrept, Ilașcu a fost condamnat, în decembrie 1993, la moarte. Ceilalți cinci membri ai grupului au primit pedepse cu închisoarea între doi și 15 ani. Și ce au făcut politicienii de la București? Ce au știut mai bine: campanie electorală pe seama acestor năpăstuiți. Înainte de alegerile din 1996, liderii CDR, în frunte cu Emil Constantinescu au protestat simbolic în Piața Universității. Aceștia s-au încuiat într-o cușcă, în semn de solidaritate cu patrioții trimiși după gratii. Și cam atât. Cazul acestora a redevenit subiect în campania din 2000. Ilie Ilașcu a fost ales parlamentar atât în Republica Moldova, cât și în România – din partea PRM, în timp ce se afla în arest. După multe presiuni internaționale acesta a fost eliberat în mai 2001 și a mai prins un mandat de senator român, în legislatura 2004-2008. Ultimul membru al grupului Ilașcu a fost eliberat în iunie 2007. În 2010, președintele Mihai Ghimpu i-a decorat cu “Ordinul Republicii”, cea mai înaltă distincție din Republica Moldova. În afara lui Garbuz, toți ceilalți patrioți s-au stabilit în România, dar trăiesc în uitare. De ce am ținut să menționez acest episod, dar și numele celor implicați? Pentru că sunt repere ale unionismului și ale iubirii de patrie, sentimente pe care astăzi prea mulți dintre noi nu le mai au în suflete. Și ar mai fi ceva de menționat, tot pe 2 iunie, dar în 1880, SUA – aliatul nostru strategic – recunoșteau independența de stat a României. 

Un editorial semnat de Alexandra Păcuraru și Adrian Dragomir

Articolul precedentValer Blidar: „Noi facem reforme din 90 și mergem din rău în mai rău. Avem un stat imens, un mastodont”
Articolul următorAlba Iulia, Aiud și Blaj, nominalizate ca zone metropolitane

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.