Un mister ce ar putea „bântui” cimitirele: corpurile morților nu se mai degradează cu aceeași viteză, procesul ar fi mai lent ca altădată. Care e explicația?

„Din pământ ești făcut și în pământ te vei întoarce” – așa sună celebrele cuvinte din Biblie. Dar oare asta se întâmplă mai încet? se întreabă jurnaliștii de la Ouest-France.

În cimitirele din Rennes, în departamentul Ille-et-Vilaine, din nord-vestul Franței, descompunerea cadavrelor a devenit „aleatorie”, susține Éliane Ammi, responsabilă cu serviciile funerare, care se află în această funcție de 23 de ani. „Uneori, credem că un corp s-a descompus și nu e așa, dar și inversul e valabil”, spune femeia.  Ea își aduce aminte de un corp din 1917, găsit mumificat, în timp ce alte trei din același cavou erau complet descompuse.

Din datele locale, reiese că în prezent e nevoie de patru-cinci ani în plus față de altădată pentru ca un cadavru să se descompună complet. „Vorbeam de 15 ani când am intrat eu în serviciu, astăzi mai degrabă sunt 20 de ani”, spune Éliane Ammi.

Dr. Bouvet, șeful serviciului de medicină legală din Rennes, spune că și el a constatat acest fenomen. Însă trebuie făcută precizarea că el are de-a face cu corpuri în cazul cărora decesul a intervenit de puțin timp. „Din câte știu eu, nicio publicație științifică nu a demonstrat o variație universală a descompunerii cadavrelor”, punctează el, însă recunoaște că mai mulți profesioniști în domeniu au făcut această constatare. 

În urmă cu câțiva ani, și presa din România a scris că, de pildă, groparii de la Cimitirul Municipal din Sibiu au făcut observații similare.

Înainte de a cerceta ce ar putea frâna descompunerea celor morți, trebuie să știm cum are loc, în mod natural, un asemenea proces.

După perioada de rigiditate cadaverică (sau rigor mortis, care durează de la 24 până la 48 de ore, este fenomenul de înțepenire progresivă a mușchilor, care survine la câteva ore după deces din cauza unor modificări chimice la nivelul țesuturilor musculare, rezultat al coagulării proteinelor din mușchi), mușchii încep să se relaxeze și începe un proces de distrugere a țesuturilor prin acțiunea enzimelor și a bacteriilor prezente în tubul nostru digestiv.

La asta se adaugă, în funcție de condiții, acțiunea faunei tanatofage (insectele).

Prin urmare, chiar dacă factorii de mediu (temperatura, umiditatea solului sau pH-ul său) au o influență, cadavrele se descompun în primul rând printr-o acțiune internă.

Cercetătorii germani au avansat acum câțiva ani o ipoteză, potrivit căreia oamenii prezentului ingerează mai mult decât predecesorii lor din trecut substanțe conservante (E-uri).

Criptele sunt cimentate, sicriele nu mai sunt amplasate direct în pământ. Pe de altă parte, sicriele moderne pot avea sisteme de ermetizare, ceea ce ar putea împiedica fauna tanatofagă să treacă la acțiune. Dar nu pot împiedica, totuși, procesul de descompunere internă. 

În fine, există și ipoteza că pesticidele, care s-au infiltrat în pământ, ucid viețuitoarele și bacteriile de aici.

Iar unii oameni de știință spun că abuzul de antibiotice duce la o „sărăcire” a florei noastre bacteriene.

Pentru dr. Bouvet, explicația cea mai plauzibilă este o eventuală evoluție în ceea ce privește obiceiurile funerare. El spune că substanțele folosite la îmbălsămare sunt acum mult mai puternice decât în urmă cu 40 de ani. În alte vremuri, îmbălsămarea permitea o conservare minimă până la îngroparea cadavrului. Astăzi, se poate păstra aparența integrității fizice, iar mortul poate fi făcut să pară că „doarme”. 

În prezent, primul cadavru văzut de o persoană este adesea cel al unui părinte sau al unei rude, la 50 sau 60 de ani. Corpul neînsuflețit nu mai stă la domiciliu, privegheat de toată familia, inclusiv de copii, cum era cândva obiceiul. În prezent, cele mai multe corpuri neînsuflețite sunt depuse la case funerare, capele etc. Nu ne mai confruntăm cu situația degradării unui cadavru.

Fie că este vorba despre o incinerare rapidă, fie că se creează prin îmbălsămare imaginea aceasta că mortul doarme, scopul e clar: cei care rămân să păstreze în minte cât mai integră imaginea defunctului așa cum era când trăia.

În afara cazurilor – destul de rare – când justiția cere, în cadrul unei anchete, exhumarea unui cadavru, există această practică în rândul familiilor, când se împlinesc 7 ani de la deces sau când este nevoie de o nouă înhumare și când osemintele sunt adunate în criptă pentru a face loc.

Ce se întâmplă dacă la aceste deshumări se constată că mortul este încă „în bună stare”? În Franța, legea impune închiderea sicriului pentru încă cinci ani. 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here