Au trecut 16 ani de la închiderea uneia dintre cele mai importante exploatări aurifere din România, mina de la Barza. Clădirile de acolo sunt acum ruine, iar unele au dispărut cu totul.
Barza a fost cea mai veche, mai bogată, și mai mare mină de aur românească. 1% din aurul lumii s-a scos din mina din județul Hunedoara, din vecinătatea municipiului Brad. Perimetrul minier Barza ocupa circa 80 de kilometri pătraţi și a intrat în exploatare în secolul al 19-lea. Apogeul producției a fost atins în anii 50: între 2 și 2,5 tone de aur fin pe an. Ca să-şi refacă tezaurul după cel de-al doilea război mondial, între 1947 şi 1960, statul român a extras lunar 100 de kilograme de aur pur de aici.
Iar exploatările miniere din zona Bradului au continuat să se extindă în anii ´60 şi ´70, deşi zăcămintele bogate în aur nativ s-au epuizat încetul cu încetul. Până în anii ´80, lungimea totală a galeriilor subterane ale câmpului minier Barza a ajuns să depăşească 500 de kilometri, potrivit Adevărul, iar numărul angajaţilor din minerit era de aproape 10.000 de oameni.
Încetul cu încetul scădea producţia de aur. Dacă la începutul anilor 70, din minele de la Barza erau scoase încă peste două tone de aur, în 1980, producţia lor anuală a scăzut la o tonă de aur, iar în 1989, la 500 de kilograme de aur. La începutul anilor 90, minele din zona Bradului aveau peste 6.000 de salariaţi, însă au intrat într-un declin ireversibil.
Comuniştii au vrut să retehnologizeze întregul proiect, dar schimbările politice din decembrie `89 au blocat investiţia. Acum 16 ani, după un deceniu de agonie, mina a fost închisă.
„Au dispărut lucrările de investiţii, galeriile nu au mai putut fi întreţinute, transportul la mare distanţă de puţuri nu a mai putut fi nici el asigurat, iar abatajele aflate la distanţe mari de puţuri au fost abandonate, în timp ce activitatea minieră s-a îndreptat spre deschiderea de abataje cât mai apropiate de zona puţurilor“, spunea un inginer al vremii.
Din 1997, când au început primele disponibilizări în minerit, şi până la închiderea definitivă a minei Barza din vara anului 2006, centrul minier care asigura traiul a mii de familii s-a transformat într-o uriaşă întindere de clădiri şi instalaţii miniere abandonate.
„Minerii de la Barza sunt nevoiţi să intre şi să iasă din mine pe jos zile la rând, deoarece doar una sau două locomotive mai erau folosite pentru a deservi transportul personalului. Minerii nu mai beneficiază de echipament de protecţie și nu li se mai asigură iluminatul. Unii ajung în situaţia de a aduce de acasă drujbele proprii pentru a mai tăia lemnul necesar pentru susţinerea galeriilor. (…). Mâncarea caldă nu mai era oferită minerilor la intrarea în mină, iar în lipsa autobuzelor, transportul minerilor era asigurat cu autobasculante de 16 tone”, declara inginerul Nelu Ştefea.
Iar noua lege a pensiilor din 2001, care prevedea că minerii se puteau pensiona la 45 de ani în condiţiile în care aveau 20 de ani în subteran, a dus la scăderea numărului de salariaţi ai minelor de la Barza. În 2005, o singură metodă de tăiere și de extragere a minereului mai funcţiona, iar un an mai târziu, în iunie 2006, ultimii ei angajaţi părăseau definitiv ultima mină de aur din ţinutul Bradului.
