Într-o lume a superputerilor și a jocurilor geopolitice complexe, Nicolae Ceaușescu, liderul comunist al României, a avut tupeul de a se vedea mediator între Israel și Palestina în anii \”70. În 1974, regimul său a recunoscut Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP), stabilind chiar un birou reprezentativ la București. Pe terenul românesc, militanți palestinieni erau antrenați, iar armamentul folosit de PLO împotriva Israelului purta amprenta Uniunii Sovietice și a țărilor Pactului de la Varșovia, inclusiv România.
Ceaușescu visa să fie puntea dintre blocul estic și Israel, însă visul său a început să se destrame la sfârșitul anilor \”70. După Revoluția Română din 1989, țara noastră a rămas angajată în procesul de pace din Orientul Mijlociu și în stabilirea unui stat palestinian separat. Cu toate acestea, visul lui Ceaușescu de a media conflictul nu s-a materializat, iar liderul român a condamnat Israelul în mai multe rânduri.
Ceaușescu a crezut într-o Românie cu voce tare, capabilă să se facă auzită într-un dialog global ce părea a fi rezervat doar marilor puteri. Pe când mașinile Dacia și ARO prindeau drumurile Orientului Mijlociu și Africa de Nord, inginerii români ridicau termocentrale și rafinării, iar Ceaușescu își făcea simțită prezența în discuțiile de pace, România părea a avea un loc la masa negocierilor.
Contrastul este aspru cu scena de astăzi, unde lideri ca Erdogan și Biden sunt în centrul atenției, iar România pare să fi fost împinsă la marginea mesei, doar un spectator în jocul geopolitic. În ciuda tuturor defectelor sale, perioada Ceaușescu ne arată că România a avut odată un cuvânt de spus. Ne pune pe gânduri și ne întrebă cum am putea recăpăta influența pierdută și ce rol am putea juca în dialogurile globale care modelau lumea.
